Amintiri din comunism.

Astazi l-am vazut din nou- ne-am mai intalnit de vreo doua sau trei ori in decursul celor douazeci si ceva de ani, de cand ne-am vazut prima data si astazi, l-am vazut mai batran.
Intr-una din zilele lui 1988, intra din cand in cand in camera- ma sfatuia sa recunosc, imi spunea ca ma va ajuta iar apoi pleca.
In camera cu zabrele la geam din cladirea militiei, ramaneam impreuna cu alti doi militieni. Ma puneau sa ma intind pe burta peste un birou iar mai apoi, ma loveau cu bastoanele peste talpile picioarelor- nu ramaneau urme, dar dureau.
Acel om revenea in camera, se proptea chiar in fata mea si ma intreba din nou. Nu avea cum sa afle de la mine cuvintele pe care ar fi vrut sa le auda, fiindca nu le stiam.
Pleca iar eu ramaneam iarasi cu cei doi- ma loveau peste palme cu un indicator de harti, ma tranteau la pamant si dadeau cu bocancii in mine.
Dupa un alt timp, acel om intra din nou in camera.
In cele din urma mi-au dat drumul, era inspre seara iar eu eram schimb de noapte si-n acea noapte m-am chinuit sa-mi pun manusile de sudor peste palme umflate.
Acum, trecand prin timpul ce a trecut stiu ca acele lovituri nu au fost dureroase- dureros a fost faptul ca duba militiei a oprit in fata scarii si ca vecinii m-au vazut urcand in ea si aceasta vedere m-a durut mai mult decat orice.
Aveam 19 ani, eram tanar si traiam in comunism- acum ma iert pentru acea durere,- cat despre ei- Dumnezeu sa-i ierte, eu nu am acest drept.



Am stat un moment si m-am gandit daca este bine a scrie aceste cuvinte..., dupa acel moment mi-am dat seama ca de fapt acea parte a trecutului meu, nu-mi apartine numai mie- ea apartine si copilului meu.

STEAG

Romanii sunt destepti.
Am vazut acest titlu peste Realitatea si dupa spuse, am inteles ca este vorba de un internet si despre o anume adunare de oameni si scrisuri, care impreuna ar trebuii sa arate lumii ca noi nu suntem paduchiosi, cersetori si tigani.
Despre paduchi, nu stiu a scrie marete cuvinte, despre cersetori stiu doar a spune ca acest oras ii are pe ai lui, precum cred ca ii are fiecare oras- ca sunt adevarati sau nu, este o cu totul alta istorisire- cat despre tigani- am un prieten, este tigan si chiar in seara asta a trecut prin casa mea si nu l-am simtit mai altfel decat in cei 20 de ani de cand ne stim.
Romanii sunt destepti.
Nu incape indoiala, prietenul meu, tiganul, face o facultate in care este cel mai tare, colegii ii spun Profesorul, are varsta mea, de 44 de ani, nu crede in aceasta facultate dar vrea...si dincolo de ea, mai mult...
Romanii sunt destepti.
Cred ca suntem destepti, dar haide-ti sa fim sinceri, avem in spate o istorie care ne poate da dreptul de a spune asta si acest fapt nu se poate face altfel decat printr-o comparatie.
Sa nu o facem in timpul in care padurile noastre sunt doborate la pamant, in timp ce sanatatea acestei tari nu mai are bani, in timp ce partidele ce ne conduc, nu au reusit in toti acesti ani sa vada interesul tarii mai presus de al lor, sa nu o facem in timpul in care in scolile noastre din mediul rural exista frig si inca multe altele si mai ales sa nu o facem acum,- sa o facem atunci cand in fiecare casa al acestei tari, va fi un steag.

Biserica din combinatul siderurgic

Exista o biserica la care daca vrei sa ajungi, trebuie sa treci printre paznici, sa le spui unde vrei sa mergi si ce vrei sa faci.
Exista o biserica care este inconjurata prin trei parti de ziduri inalte de metal de zece metri.
Exista o biserica in care in cea mai mare a timpului, sunetul clopotului tras de clopotar, il aude doar el.
Exista o biserica care se afla in mijloc de combinat siderurgic, la doar o suta de metri de otelaria electrica in care exista un imens electrod ce se adanceste intr-o oala plina de fier vechi si-n atingerea lui naste un zgomot ce nu are termen de comparatie, un zgomot ce il simti cum trece prin tine si trupul tau ar vrea sa fuga pentru o clipa in alta lume.
Exista o asemenea biserica in combinatul siderurgic din Resita si imi pare o minune existenta ei.
Am privit-o dupa ziduri de fier, am ascultat clopote batand in liniste de combinat si m-am intrebat ce fel de oameni au avut taria de o lasa acolo si cum acei oameni au putut face acest fapt in timpul comunismului si mai apoi.
Si am gandit mai apoi ca acel loc este binecuvantat si ca toti acei oameni ce au trait prin ea au avut si au credinta in Dumnezeu.
Amin!

Cand...

Cand cuvintele se impart in intrebari si incearca sa isi caute rostul, prin ce fel de pasi si prin ce fel de intrebari trebuie sa trecem pentru a le ajunge?
Prin noi ne-ar fi poate mai usor, prin un simplu cantec.....haideti sa il ascultam...
...

Cumparaturi ...

Eu fac cumparaturile pentru ceea ce inseamna hrana familiei, cunosc preturile magazinelor, simt cand un sortiment anume se scumpeste sau ce se ascunde de fapt in spatele unei promotii si fac toate acestea cu placere. insa, in seara asta, printre rafturi de magazin, am simtit un gol..., a venit brusc si nu stiam cum sa-l umplu- nu stiam, nu aveam habar ce trebuie sa cumpar pentru ca sotia mea sa poata a pune pe masa in ziua de maine. Printre rafturi si vitrine am umblat si in cele din urma m-am oprit- dati-mi 700 de grame de gulas- da de ce nu luati pulpa, avem la oferta...?-...dati-mi in jur de un kil...-...un kil si 150 e bine?- e bine...
Toate aceste fapte si vorbe traite in seara, intr-un magazin, imi stau acum in minte si ma intreb de ce?
O certitudine exista, nu exista nimic iesit din comun in tot ceea ce am scris, sunt doar simple intamplari si vorbe.
...si totusi...,mirosul...,lumina...,pasii celorlalti...,zgomotul facut de o masina de tocat carne..., rafturile pline si vitrinele reci si inca multe altele..., si printre toate acestea eram si eu, oarecum descumpanit si nehotarat, cred ca sunt deajuns pentru a sti ca EXISTAM, acolo, aici.
E simplu!
Sanatate!

Oameni si caini

Exista un loc in care ajung in anumite perioade, un loc in care in urma cu doi ani coboram cu frica din masina fiindca o trupa de caini isi faceau rostul lor si isi aparau spatiul in care se traiau.
Astazi am ajuns in acel loc si frica nu mi-a fost sa cobor din masina- erau in jur de vreo opt caini si grija lor nu era spatiul in care traiau, ci foamea ce ii apasa. Vedeam asta prin coastele ce vroiau parca sa sara afara din trupul lor, prin privirea lor si cu parere de rau prin felul in care se luptau pentru bucata de paine pe care le-am aruncat-o.
Le-am dat jumatate din mancarea mea si stiu ca a fost doar o picatura si ca si maine va fi o zi in care ei vor mai traii o foamete.
Gandind acum despre acel spatiu, despre acel loc pe care candva il aparau cu intreaga lor suflare, ma intreb ce s-a intamplat cu acei oameni ce ii hraneau? Oamenii sunt aceeasi,numarul lor la fel si atunci de unde, ma intreb iarasi, de unde atata indiferenta?
Poate ca timpul schimba oamenii, poate ca nevoile devin altele pentru ei iar eu nu inteleg asta dar nu cred ca este vorba despre asa ceva- totul are legatura cu banii ce ii primesc acei oameni si toata acea primire de bani ii transforma in altceva fiindca nu primesc o suma egala ci una care variaza in functie de felul lor de a muncii si de relatiile pe care le au.
Cu parere de rau cred, acei oameni se mananca intre ei...
...in timp ce acei caini nu au ce manca...

Caut psiholog sau psihiatru

Caut pshiolog, psihiatru sau orice fel de doctor psi, ce se ocupa cu intamplarile mintii.
Pentru ajutor- simptome
zambesc ca un inceput de ras, de unul singur- mi se intampla in toate celelalte timpuri in care nu sunt alaturi de ai mei. Un coleg de munca mi-a vazut astazi inceputul de ras- ce faci ma, razi de unul singur, ai luat-o pe ulei!?
vorbesc singur si o fac cu voce tare- mai apoi privesc in jur si zambesc din nou.
conduc masina de serviciu si cea a familiei cu o viteza sub cea legala- chin mare pentru cei ce au nenorocul de a se afla in spatele meu- mie nici ca-mi pasa, zambesc si merg mai departe. Nu sunt incepator in ale condusului, am permis de vreo douazeci si ceva miliarde de ani si inceputul acesta de a conduce molcom ca de altfel si celelalte simptome, le am de vreo doua, trei luni. Conduc si sunt atent la drum si la trecerile de pietoni, mai ceva ca un incepator si tot acest condus, nu ma streseaza deloc.
...si inca ceva- acum pe televizor presedintele tarii da un interviu pe postul national, pe alt post este Seinfeld iar eu rad la tot ceea ce inseamna acest serial.
Pe mai departe..., nu stiu...,astept si pana atunci, zambesc si vorbesc singur.