Despre dovlecei, seara de sambata si trecutul pescuit

Dovleceii, cu cele mai mari frunze din gradina, cu dorinta lor de apa si pentru mine, cu neintelegerea celui mai bun loc pentru ei in gradina- ma bucur ca ei exista si tare mult am cautat feluri si puteri de ai tine cumva si pentru iarna.

Ciudata flore de dovlecel- o vad si o simt ca o fractiune dintr-un dans- ea stie mai bine, eu am lasat-o in dansul ei si am plecat.
Acum imi pare ciudat si nelalocul lui faptul de a sta intr-o seara de sambata de iulie si a scrie depre dovlecei- vremea rea anuntata de meteo plus inca vreo doua motive, m-au tinut inchis in apartament, altfel as fi fost pe malul apei la pescuit precum am fost si saptamana trecuta trecand si prin noapte.

Nelipsitul foc ce aduna impreuna familia ca si in vremuri de demult, din alte milenii de ani.

Luna in noapte, un mic punct inaltat undeva sus, un punct care a fost pus acolo sus pentru ca noi sa putem fi.

Un caine, slab si fara de stapan ce si-a trait toata noaptea alaturi de noi si care dupa mancarea primita s-a transformat in aparatorul nostru in acea noapte prin latratul lui la venirea sau trecerea unui om sau animal. Din pacate a ramas pe mai departe al nimanui dupa plecarea noastra.

Si un sfarsit de foc prin jarul lui langa care cainele a staruit toata noaptea- cat despre cei trei somotei pe care i-am prins si pe care i-am eliberat in noapte si despre caderea mea in apa de patru metrii adancime a Muresului in plin miez de noapte este o alta poveste ce nu poate fi spusa- ea apartine sotiei si fiului meu.
Acum scriind si vazand pozele, ma simt acolo, pe malul Muresului si astfel ma simt mai racorit.